Ganduri

                     Privesc spre cer si ma intreb:"Oare esti singurul?"
                     Ma intreb cateodata cati oameni chiar stiu cum sunt eu cu adevarat, cum tratez eu o problema inlauntrul meu, ci nu numai la exterior...ma intreb cateodata cati dintre acestia m-ar accepta chiar asa cum sunt, si nu cum pretind a fi.
                     M-am schimbat, realizez asta, dar vreau sa raman acelasi in ochii altora; nu sunt pregatit pentru a ma comporta altfel, pentru ca sunt sigur ca si ceilalti nu sunt pregatiti sa ma vada altfel. Poate suna a scuza pentru modul ciudat in care ma port sau poate par un ventrilog prost care nu poate sa-si controleze "marioneta"; orice as parea stiu ca sunt tot eu.
                      Stau pe o banca, culcat...cu capul in poala persoanei  care inseamna enorm in viata mea si care se pare ca a avut o contributie destul de semnificativa in a ma face sa imi dau seama de persoana mea, de cine sunt eu si de cine nu sunt eu.
                      Vantul bland ce-mi mangaie fata, soarele cu razele-i aurii ce isi cauta un loc dupa acoperisuri, mana ce-mi atinge lin podul palmei imi provoca o oarecare bucurie nedefinita; spun o oarecare pentru ca a trezit si un sentiment de nostalgie: simt ca anii cei mai frumosi din viata se duc..repede..simt ca va trebui sa intru mai repede in "viata grijilor...a grijii de maine".Nu vreau ca problemele sa imi captureze sufletul si, de aceea, revin, ma uit in ochii ei intrebatori si ii spun: "Nimic iubire, nimic".
                      Nu are rost sa-mi risipesc si ultimile clipe din "viata asta lenesa" si poate cand voi ajunge la batranete voi zice: "As da zece ani din batranetea mea pentru un an de tinerete"...pentru ca, acum, asta cred ca voi zice...